PAȘTE. O sărbătoare prin care creștinii comemorează Moartea și Învierea lui Iisus Hristos. Un moment istoric ce reprezintă însăși esența creștinismului: înfrângerea morții și învierea întru Hristos.

În termeni moderni și neacademici, putem spune că sacrificiul Mântuitorului a însemnat un update al omenirii, un update spiritual. Iar acest update se întâmplă (ori ar trebui să se întâmple) anual în inimile noastre.

Obiceiul de „a lua lumină” înseamnă de fapt o trăire intimă și profundă. Pentru a simți esența acestei sărbători este nevoie de introspecție.

Paștele, în deplinătatea unui adevărat sens creștin, își găsește locul în interiorul nostru. Ce se întâmplă la exterior este cu totul altă poveste.

invierea_domnului_5

 

PAȘTE. De Paști, evreii sacrifică un miel perfect sanatos. Este fript în intregime și se consumă cu pâine nedospită și cu verdețuri amare. Sângele mielului simbolizează eliberarea de păcate, iar verdețurile amare – viața petrecută de israeliți în timpul robiei egiptene. Paștele pentru evrei reprezintă trecerea de la robie la libertate.

angus-dei-francisco_de_zurbarc3a1n_006

 

PAȘTELE. Babilonienii sărbătoreau anual, în prima duminică de după echinocțiul de primăvară, „Duminica lui Ishtar”. Legendele spun că, în această zi, în timpul „Slujbelor Răsăritului”, preotul lui Ishtar fecunda fecioare pe altarul zeiței. În același timp, bebelușii de trei luni concepuți cu un an înainte erau luați și sacrificați, iar în sângele lor se scufundau „ouăle” lui Ishtar.

   Este bine de menționat faptul că, pe plan mondial, culoarea oficială a ouălor de Paște este cea roșie. Și asta nu are nici cea mai mică legătură cu sângele Mântuitorului.

ORIGINILE SĂRBĂTORII BABILONIENE:

           Imediat după Potop, în urmă cu patru mii de ani, vestitul rege rebel al Babilonului, Nimrod (Ninus), de o forță extraordinară (considerat un urmaș al îngerilor căzuți – fiii lui Dumnezeu care s-au împreunat cu fiicele oamenilor- fiind un uriaș), un conducător desăvârșit și idolatrizat de poporul său, cu abilitatea (astăzi binecunoscută nouă) de a înșela (era un fel de politician antic), moare și devine primul om zeificat de pe Terra. El devine zeul Baal ori Zeul Soarelui.                             

           Conform legendei, Semiramida, văduva lui Nimrod, moare mulți ani mai târziu după acesta. Dar Nimrod/Baal, nu este pregătit pentru ea când Semiramida ajunge în rai, astfel că o trimite înapoi pe pământ într-un ou uriaș. Oul explodează în râul Eufrat, iar primul lucru pe care ea l-a făcut ieșind din ou, a fost să transforme o pasăre într-un iepure. Din acest moment, ea devine Ishtar, zeița dragostei, a fertilității, a războiului și a sexualității. 

960273d93915404b7cdfa63985fd7477

Sună a basm, dar este doar o legendă babiloniană. Trebuie înțeles faptul că, în acele vremuri, ouăle simbolizau fertilitatea.

 

Semiramida și Nimrod erau cunoscuți în Egipt ca Isis și Osiris.

în Fenicia ca Ashtoreth și Baal.

în Grecia ca Aphrodita și Adonis.

în Imperiul Roman ca Venus și Cupidon.

(originile sărbătorii Sf.  Valentin)

 

În timpul vieții sale umane, se spune că Semiramida a fost fecundată de razele soarelui lui Nimrod, Baal, dând mai târziu naștere fiului său, Tammuz (cu care s-a și căsătorit). Tammuz, care luase locul tatălui său, fiind un conducător puternic, era și un vânător extraordinar, dar, la vârsta de patruzeci de ani, acesta este un ucis de un mistreț sălbatic. Prin moarte, devine și el zeificat ca fiul lui Baal, fiul lui dumnezeu.

Pentru a comemora anual moartea și „învierea” din ceruri a lui Tammuz, babilonienii posteau și se rugau timp de 40 de zile înainte de sărbătoarea lui Ishtar/ Paști când organizau ospețe mari unde aveau pe masă carne de mistreț.

 

Având în vedere însemnătatea sacrificiului hristic, poate este de la sine înțeles de ce Moartea și Învierea lui Iisus au loc în această perioadă. Rămâne totodată un paradox teologico-filosofic pe care încă poate nu suntem pregătiți să-l înțelegem pe deplin.

Ca atare, ne agățăm de ideea fără niciun temei spiritual că mielul (reprezentându-L pe Hristos) trebuie sacrificat cu ocazia acestei sărbători pentru iertarea păcatelor și vindecarea firii omenești de neascultare.

Credința creștină se confundă din nou cu acest manifest exterior (așa cum se întâmplă de Crăciun cu brazii împodobiți, moși și cadouri) marcat de ouă vopsite (a căror poveste creștinii o reinventează într-un mod pueril) și, mai nou, de obiceiul occidental al iepurașului (folosit și ca simbol al playboy-ului, pe de altă parte).

Acum înțelegem însă că simbolismul ouălor și cel al iepurașului se încadrează în sfera fertilității (și a sexualității) ce asigură, bineînțeles, continuitate și permanentă înnoire (dovadă că cei care au pus bazele tradițiilor pascale aveau temele făcute), dar învierea spirituală întru Hristos nu are nicio legătură cu acestea și în niciun caz cu sacrificarea unor biete ființe prăpădite precum mieii, spre împlinirea superficială a unei tradiții ce, indubital, face mai bine stomacului decât sufletului.